Vlad Stoicescu
Co-fondator al publicației Dela0.ro și editor coordonator al proiectului de investigații Să fie lumină. În presa alternativă din 2011. Multiplu laureat al Premiilor Superscrieri.
“Invierea” de Lev Tolstoi incepe cu o izbucnire de primavara cum nu s-a mai scris si nu se va mai scrie vreodata. Batranul Lev a redactat acest inceput vreme de zece ani. Timpul i-a ingaduit, caci a trait mai bine de opt decenii. In primaveri ca aceasta, cu prea mult razboi si prea putina pace, e bine sa nu-l uitam.
Recunoasteti, probabil, parafraza dintr-o melodie a trupei Robin and the Backstabbers. Versul lor chiar asa spune: "si nu-i important dac-ai pierdut sau castigat, e important ca n-ai participat". Putini isi mai permit azi luxul neparticiparii, dar aceia sunt, nu-i asa?, mai detasati. Poate si mai fericiti?
Primul presedinte al Romaniei postcomuniste – si al doilea din istoria mai degraba scurta a statului roman – a implinit la inceputul acestei saptamani 84 de ani. Ani in care lui Ion Iliescu i s-au intamplat tot felul de revolutii personale, ani care au culminat cu o “lovilutie” ale carei efecte publice le vedem pana astazi.
On luck, fear and living with evil, on the Romanian revolution, the West’s sins and foreign policy, on his relation with Julian Assange, Edward Snowden’s disclosures and the future of journalism – in a special interview with Frontline Club’s Vaughan Smith.
Despre norocul de a fi inca in viata, teama din prima linie a frontului, acomodarea cu raul, Revolutia romana, pacatele Occidentului, politica externa, relatia cu Julian Assange, dezvaluirile lui Edward Snowden si viitorul jurnalismului, intr-un interviu special cu fondatorul Frontline Club, Vaughan Smith.
Acum o suta de ani, cand a izbucnit Primul Razboi Mondial, Franz Kakfa nota in Jurnalul sau ca incepuse razboiul, de dimineata, dar ca dupa-masa a mers, conform programului stabilit, sa inoate. Asa a facut Kakfa. Poate e o lectie. Acum, cand haosul domneste in Ucraina, ne putem permite alte activitati, minore, de viata?
Unele zile incep de o asemenea maniera incat, desi stii cu fiecare celula din corp ca ai mai trait momente similare, ai totusi certitudinea ca acum totul este diferit. E, poate, semnalul nu foarte clar al unui progres emotional? Ori al unei evolutii? Ori al unor finaluri asteptate si al unor inceputuri firesti?
Ca avem dreptul la o poveste personala, la o istorie proprie, e un adevar elementar, fundamental, care nu trebuie combatut. Nu ni-l consfinteste nicio Constitutie, nu ni-l garanteaza nicio ordine sociala, dar il avem si noi stim ca il detinem. Este la rigoare, de altfel, cam tot ce avem si tot ce putem spera sa avem.
Pare ca ne-am obisnuit atat de mult cu finalurile fericite sau cu acelea zdruncinator de triste incat aproape ca nu mai lasam loc de alternative. Ce-ar fi insa daca, de exemplu, un basm nu s-ar incheia previzibil cu o nunta la curtea domneasca, iar finalul i-ar surprinde si pe rege, si pe supusii lui razand in hohote nestavilite pagini la rand?
Despre plictiseala s-a scris mult, desi poate nu la fel de mult ca despre dragoste ori suferinta. Exista o intreaga literatura, de la Voltaire la Murakami, care despica sentimentul in multe fire: respingere completa, intelegere, elogiere sau chiar resemnare in fata lui. Dar ce este plictiseala, de fapt?
