În decembrie 1916, Bucureștiul cădea în prizonieratul Puterilor Centrale (n.r. – unul din cele două blocuri militare care s-au confruntat în Primul Război Mondial) și era luat în stăpânire de armata germană.
Urmau peste 700 de zile de ocupație dură, în care mai bine de patru milioane de oameni din sudul României au trăit cu perspectiva retrasării radicale a granițelor europene și separării definitive de monarhia pe care o cunoscuseră până atunci.
Administrația regală a lui Ferdinand I, laolaltă cu toate autoritățile naționale, se retrăgeau la Iași, iar armatei române îi rămâneau tranșeele de pe hotarul dintre Muntenia și Moldova, acolo unde urmau să se dea luptele decisive pentru supraviețuirea statului român.
Aproape doi ani de zile, acest stat ciuntit, redus la jumătate ca populație și întindere, a continuat să existe fără capitala sa căzută în prizonierat. A continuat să poarte războiul sperând la un miracol.
În fiecare an, în prima zi a lunii decembrie, celebrăm chiar manifestarea acestui miracol: înfăptuirea neașteptată a unirii provinciilor românești și constituirea României Mari, la finalul Primului Război Mondial.
Am făcut în ultimele episoade ale rubricii Pixul cu mină diferite incursiuni în marile centre urbane și micile târguri ale României interbelice. Am revizitat și spiritul epocii, pentru a înțelege ce a stat la temelia naționalismului exacerbat care avea să ducă în cele din urmă la naufragiul României Mari.
În această ediție a rubricii noastre săptămânale ne-am propus să consemnăm și ce s-a întâmplat în București înainte ca Marea Unire să transforme orașul în capitala tuturor românilor.
De ce e relevantă această privire spre trecut? Pentru că prizonieratul de peste 23 de luni al orașului, căzut sub ocupație germană în decembrie 1916, a fost cadrul de manifestare al unor opțiuni individuale și colective de care nu vrem îndeobște să ne amintim când celebrăm Ziua Națională.
Înainte ca, prin forța imprevizibilă a istoriei, România să devină mare, capitala ei a fost mai degrabă meleagul opțiunilor mici, nedemne, nepatriotice, menite strict să asigure supraviețuirea unor oameni căzuți sub vremuri.
De 1 decembrie facem paradă de virtuți, amintindu-ne exclusiv de nuanțele luminoase care au făcut posibilă întregirea statului român după Primul Război Mondial. Dar, în cea mai mare parte a acestui conflict care a schimbat definitiv Europa, capitala București a trăit în captivitate, redusă la vasalitate și la servilism față de ocupantul german.
Încercând să spele o parte din ceea ce a considerat că e o rușine istorică – anume colaboraționismul cu ocupantul -, administrația românească revenită la București după război a pornit o serie de procese împotriva celor blamați că ar fi pactizat cu dușmanul.
Poate că cel mai răsunător astfel de proces din epocă a fost cel intentat celor ce scriseseră în timpul ocupației germane la Gazeta Bucureștilor. Pledoariile susținute în cadrul respectivului proces sunt interesante din perspectiva practicii judiciare – dar sunt importante, mai ales, pentru a înțelege atmosfera politico-socială și alegerile individuale ale celor căzuți sub ocupație.
Pentru a documenta acest episod din cadrul rubricii noastre săptămânale am consultat la Biblioteca Centrală Universitară o broșură cu pagini îngălbenite de timp: Apărarea ziaristului Dem. Teodorescu înaintea Curții Marțiale în procesul intentat celor ce au scris în timpul ocupației la Gazeta Bucureștilor. Lucrarea, publicată în 1919, îi aparține avocatului Vasile Cancicov, rămas în București în timpul ocupației germane, așadar observator direct al celor întâmplate.
Cancicov nu era de acord cu pedepsirea prin mijloace penale a celor care scriseseră în gazetele publicate în timpul ocupației. Pe alocuri, era scârbit de lipsa de demnitate și de colaboraționismul locuitorilor Bucureștiului, dar nu credea că a fi bun român era o obligație legală. Observațiile sale avocățești sunt încă extraordinar de actuale în România de astăzi.
Dar – cel mai important – aceste observații sunt combustibilul atât de necesar al moderației.
Românii nu s-au jertfit eroic, in corpore, pentru sfintele idealuri naționale. Românii au fost și ei, cei mai mulți, prizonieri ai timpurilor lor, condiționați în acțiunile lor de o istorie care s-a dovedit mai mereu implacabilă în cursul ei.
Uneori, precum în cazul unirii înfăptuite la finalul Primului Război Mondial, istoria a fost blândă și generoasă cu noi. Alteori, precum în cazul Bucureștiului ocupat de trupele germane între 1916 și 1918, istoria s-a dovedit tulbure, simultan grozavă și cumplită.
Astăzi, când cetățenii români sunt vrăjiți iar de cântecul de sirenă al naționalismului patriotard, chemați să-și pună toate speranțele politice și sociale în demagogi care le vorbesc doar de un trecut eroic pentru a justifica un viitor autarhic, e util să ne reamintim că o țară e întotdeauna o alcătuire compozită, de lumini și umbre și penumbre.
Fake news acum 105 ani
Germanii, ocupând Bucureștiul, au făcut să reapară vechiul ziar Bukarester Tageblatt. El a apărut ca o ediție germană de război, pe dpuă foi, una scrisă în limba germană, alta în traducere românească.
Ce s-a scris în acest ziar nu ne preocupă, nici unul dintre acuzații de azi nu a scris la el. Ce s-a întâmplat însă la 6 martie 1917?
În teritoriul ocupat se simțea nevoia apariției unui ziar românesc. Ca să vă dați socoteală de această nevoie, vă rog a mă crede ca unul ce am fost în București pe timpul ocupațiunii.
După ce Bucureștiul a fost ocupat, neapărând niciun ziar, au început a circula zvonurile cele mai extraordinare. Grupuri de politicieni români, la Capșa, 3 zile după ocupație, răspândeau știrile după care Fălticenii au căzut, Piatra Neamț, Bacăul, Focșanii, Galații erau în mâna inamicului, iar armata fusese nimicită.
Mare ne-a fost mirarea când în a 4-a zi de ocupație s-a anunțat pe fereastra intrării în Hotel Bulevard primul comunicat oficial german, după care luptele se dădeau la Buzău și în Ialomița. Moldova deci nu era pierdută și acest lucru îl aflam de la inamic!
Așa că apariția unui ziar românesc de la care am fi putut afla ceva era o necesitate.
Unde este crima de a nu fi bun român
(…) Dușmanul a creat o gazetă. La această gazetă, au scris și acuzații, colaborând unii cu condeiul, alții cu reportajul, alții cu munca manuală. Prin acest fapt se crede că a fost înlesnită și ajutată ocupațiunea.
Iată acuzația. (…) Ați scris din ordinul dușmanului și sub direcțiunea lui.
Să presupunem un moment că această afirmație e dovedită. Dar întreb, unde este crima?
Unde a prevăzut legea că cel ce va scrie în timpul ocupațiunei, din ordinul și sub direcția inamicului, la o gazetă destinată populației țării, comite o crimă de trădare?
Am auzit chiar pe d-l Comisar Regal (n.r. – acuzarea) tăgăduind că inamicul ar fi rechiziționat munca intelectuală, ca cel ce a scris din ordin să aibă justificare.
D-l Comisar Regal nu cunoaște situațiunea. Inamicul chiar rechiziționase și munca intelectuală. În adevăr, prin ordonanța Feldmareșalului Mackensen din 21 Aprilie 1917:
Se pedepsește cu închisoarea până la 3 ani și cu amendă în bani până la 10.000 de mărci sau cu una din acestea întrucât după legile și ordonanțele existente nu se prevede o pedeapsă mai aspră:
a) Cel ce refuză să primească sau să continue servicii, la cari a fost obligat pe baza prescripțiunilor existente.
Ziariștii nici ei n-ar fi putut, fără pedeapsă, să refuze însărcinarea de a scrie.
Nu aprob ca român ceea ce au făcut. Eu n-aș fi făcut-o și am considerat tot timpul ocupației scrisul la ziarele ce apăreau ca un act nepatriotic. Dar atât.
Aici se judecă crima. Or în a nu fi bun român nu e o crimă pe care să o pedepsească ca trădare codicele nostru penal, nici codul de justiție militară.
Cum a înlesnit ocupația chiar guvernul
Acuzații nu au adus ei în România pe germani. Ei au venit singuri, după ce ne-au învins oștirea. Dar după ce au venit, cum putea să mai fie înlesnită ocupația?
Desigur, găzduindu-l bine pe dușman, hrănindu-l, lăsându-l liniștit și lăudându-i actele.
Or, o asemenea înlesnire nu numai că nu este o crimă pentru populația statului ocupat, din contra, este o datorie după toate principiile dreptului internațional public și chiar după convențiunea de la Haga.
În conformitate cu aceste principii, însuși guvernul când a văzut că rezistența nu mai e posibilă a luat măsurile necesare. (…) A numit în capul Ministerului de Interne pe d-l Lupu Kostache.
Nu știa guvernul d-lui Brătianu cine este d-l Lupu Kostache? D-l Lupu Kostache însemna însuși d-l Carp și politica lui cu Germania.
Și când neamțul ocupase țara și venea la București, guvernul ce pleca și lăsa sub ocupație 4 milioane de suflete românești, s-a dus la Lupu Kostache și l-a rugat să reprezinte el Statul în fața inamicului, pentru ca frecarea între noi și dușman să fie mai fără asperități.
(…) Va să zică guvernul, nu gazetarii, a înlesnit ocupațiunea și a ușurat-o. Cum s-au achitat acei cărora li s-a dat de guvern acest rol, rămâne să vă arăt.
Manifestul care a îngrozit populația
(…) D-l General Musteață a pus un zel în a servi ocupația și a o înlesni care exclude un suflet de român. Cum a căzut guvernul, d-sa a lipit pe zidurile Capitalei următorul manifest:
Ordonanță
Noi, General Mustață, Prefectul Capitalei, ordonăm cele ce urmează:
La intrarea în Capitală a armatelor Imperiale Germane, toți locuitorii, bărbați și femei vor avea o purtare cuviincioasă, oferind cu bunăvoință găzduirea de care vor avea trebuință.
Porțile și ușile caselor vor fi deschise.
Oricine, bărbat sau femeie, tânăr ori bătrân, care se va deda la acte ce ar aduce o insultă armatelor Imperiale, precum: împușcături cu vreo armă de foc ascunsă, aruncare de orice fel de lucruri, cum și amenințare cu vorba ori cu gestul, va fi imediat pedepsit cu împușcarea.
Manifestul acesta a îngrozit populația.
Tragi-comica intrare a trupelor germane în Capitală
Nimeni nu știa când vor intra nemții.
În ziua de 22 noiembrie (n.r. – 5 decembrie 1916) a venit la București un sol al lui Mackensen care a adus un plic închis pe adresa “Comandantului Cetății București”. D-l general Anghelescu a refuzat să deschidă plicul, pe considerația că nu există un “comandant al Cetății București”. Ofițerul german s-a supărat, a spus că dacă orașul nu se predă în 24 de ore va fi ocupat cu forța, și a plecat.
D-l General Anghelescu a luat un automobil și a fugit în Moldova, lăsând Capitala și autoritățile de aici în neștiință de ce era în plic și de ce va face inamicul. Peste noapte d-l general Mustață a avut o inspirație că vor intra nemții și a dat ordin circumscripțiilor, la ora 2 din noapte, să scoale lumea din somn ca să aprindă lămpile și să descuie ușile, că intră nemții.
Autoritățile deciseseră să le iasă înainte cu toată solemnitatea, cu Primar, cu Mitropolit, cu d-l Marghiloman. Dar nu știau pe unde au să intre. Și-au închipuit că au să intre pe bariera Rahovei.
S-au înșelat. Au așteptat la Bragadiru până la ora 12 și n-au văzut niciun german. (…) Toată lumea s-a dus acasă, vorbesc de cei care trebuiau să facă predarea orașului. Pe la 12.30, Ministerul de Interne este înștiințat că armata germană a intrat pe bariera Griviței și înaintează. (…) Era o companie comandată de un ofițer. Ofițerul i-a cerut (n.r. ajutorului de primar) predarea orașului și asigurarea că în București nu se mai găsește armată. Ajutorul de primar a dat cuvântul că nu se mai găsește armată.
(…) Mergând spre Primărie, când au ajuns în B-dul Academiei, pe trotuar în fața grădinei Carpați era un grup român de infanterie cu arme și bagaje. Erau trupe rătăcite după ruperea frontului, și de care Bucureștiul era plin. Neamțul a oprit automobilul, a început a protesta că a fost înșelat. Cei patru soldați germani au sărit jos și și-au încărcat armele.
Soldații români au rupt-o pe fugă și au intrat în gangul tipografiei Minerva, unde s-au baricadat, încărcând și ei armele.
(…) Cum vedeți, incuria (n.r. – dezorganizarea, neglijența) administrației lăsată aici să ușureze ocupația fusese în preajma unei groaznice catastrofe.
(…) A ușurat ocupația Primăria Capitalei? Da. A făcut chiar lucruri pe care avea dreptul să nu le facă sau să se retragă. Nemții le-a cerut să repare podurile din Vlașca sau Teleorman distruse de armata noastră.
E o crimă această înlesnire a ocupației? Am mai spus-o, eu cred că nu.
E act românesc ce au făcut autoritățile și mai târziu giranții? E o mare chestie, care trebuie să fie judecată de opinia publică mai târziu, când asperitățile politicianilor se vor mai roade.
(…) Ce a fost aici în teritoriul ocupat, a fost o lașitate aproape generală și o lipsă de patriotism desperată. Dar nu la Curtea Marțială trebuiește judecată lumea aceasta.
Principala preocupare a primarilor în orașele ocupate
Am să vă citesc o ordonanță dată de dată de Primarul Orașului Câmpulung, Emanuel Dumitriu:
Ordonanța
Se aduce la cunoștința tuturor pentru ultima oară, atât locuitorilor stabiliți în Câmpulung, cât și celor noi veniți și îndeosebi tineretului din școli, datoria ce o au de a saluta pe d-nii ofițeri germani și pe cei ai puterilor aliate lor.
Toți cei care nu vor fi următori, vor fi pedepsiți cu închisoare și amendă.
Nu-i așa că frumos rol a avut domnul Primar? De altfel, asemenea ordine au fost date în toate orașele de provincie.
Și dacă aceasta a fost atmosfera în întreaga țară și în toate păturile sociale, de ce nedreptatea de a se cere condamnarea ca trădători a câtorva ziariști pentru că au scris lucruri plăcute nemților, și o largă iertare tuturor celorlalți?
Eu cer pentru toți egalitatea, căci toți la obârșie au avut acelaș motiv de a greși, o rea educațiune națională.
Un bun român merge cu Germania. Sau nu?
Pentru a explica acțiunile omenești, să judecăm pregătirea sufletească a celor 4 milioane de suflete românești rămase sub ocupațiunea germană – și ce pregătire morală i s-a făcut populației în trecut.
Patruzeci și opt de ani țara aceasta a avut o singură politică: a fi prietena imperiului german. Toți oamenii de la 15-65 de ani ce se găsesc în viață n-au auzit altceva, decât că Germania ne voiește binele și ne este prietenă.
Această politică a Regelui Carol a fost acceptată unanim de toate partidele.
(…) Nu acuz pe Regele Carol; a fost un bun român, dar el a crezut întotdeauna că nu este o incompatibilitate a merge cu Germania și a fi bun român.
Idealul de care vorbim astăzi, România Mare, Ardealul, Banatul, era o nebunie. Așa am crescut generațiuni de tineri, așa am educat cetățenii. Iridenta (n.r. – mișcarea politică de eliberarea revoluționară a provinciilor încă neunite cu patria) era o nebunie, a spus-o Regele Carol, a spus-o Ion Brătianu, a spus-o Take Ionescu.
Când, la 1891, studențimea s-a pus în fruntea mișcării naționale și am creat Liga Culturală, am fost tratați de descreierați. Așa ne-a cunoscut poporul. Așa am mers până la 1913.
(…) Iată starea morală a opiniunii publice, a celor 4 milioane de suflete abandonate aici pe mâna nemților, în momentul în care armata română și guvernul s-au retras peste Siret.
În această atmosferă și oamenii pe care îi judecați astăzi au trăit. Ei au văzut ceva mai mult decât intrarea nemților și dezastrul României; au văzut pe reprezentanții care au fost credincioși politicii de 48 de ani, în mijlocul lor, continuând aceeași politică, cu aceeași credință ca și în trecut.
Floarea pe care nu și-a pus-o la butonieră nimeni
Ia să vedem ce a făcut populația din teritoriul ocupat la intrarea nemților.
Ea s-a împărțit în două categorii. O mare majoritate, o imensă majoritate, și-a zis să ne căutăm de treabă, s-au retras liniștiți la ocupațiunile lor și au viețuit, fără demnitate, tot timpul ocupațiunii.
O minoritate orășenească însă a primit situația creată cu satisfacțiune, iar din această minoritate au țâșnit răzbunările, încarcerările, rechizițiile. Denunțați de minoritate, am fost în mod laș abandonați de majoritatea concetățenilor.
(…) Desigur, dușmanului nu i-ar fi plăcut rezistența, dar l-a scârbit lașitatea. Vreți să știți ce a făcut preoțimea sub ocupație?
S-a ordonat preoților de a scoate din pomelnic la liturghie pe regele Ferdinand, familia lui și armata. Preoții s-au supus. Să fi primit martiriul și să nu permită dușmanului amestecul în biserică, ce încurajare pentru popor ar fi fost!
S-au ridicat din biserici toate clopotele și n-au protestat nici preoții, nici credincioșii. Urât, dar nu e crimă!
Ce a făcut magistratura?
I s-a ridicat și închis ca ostatici mulți din membrii ei. A primit fără murmur. I s-a cerut să scoată numele Regelui din formula executorie, l-au scos și au continuat să judece. Au făcut bine sau rău? E o mare chestie, dar o va judeca Tribunalul opiniei publice când va judeca marele proces.
(…) Înalta societate s-a purtat la fel. Baluri, concerte, mese, recepțiuni în care toaletele femeilor române se amestecau în uniformele ofițerilor germani. Iar pe front copiii și frații noștri sângerau.
E undeva în codul penal vreo pedeapsă? Nu există, cum nu există pentru ziariștii ce îi judecați.
Lașitatea mulțimii am avut ocazia să o constat la primul 10 Mai făcut sub ocupație.
Deși arestați în spital, puteam coresponda cu lumea de afară. Ne decisesem pentru o campanie de a face o manifestație în ziua serbării noastre naționale, punând toți patrioții la butonieră o anumită floare artificială, de o anumită culoare și a o plimba pe stradă ostentativ în acea zi.
E suficient să vă spun că nimeni n-a pus floarea.
