Andrei Crăciun
Despre ce vorbim, de fapt, cand vorbim despre tara pe care o locuim? E lesne de observat, atunci cand treci Carpatii mergand spre Vest, cum Romania atat de discutata si dezbatuta in registru negativ e, mai ales, sudul Romaniei. Subdezvoltarea noastra cronica e inteleasa, de cele mai multe, in context meridional.
Exact acum un an, pe o vreme ca aceasta, lansam campania de crowdfunding Sa fie lumina. Mai avem, inca, multe de cercetat, documentat si publicat despre institutiile de cult din Romania. Incercam sa va convigem ca e important ce facem - pentru ca voi sa va convingeti ca nu putem exista decat impreuna.
S-a ofuscat o buna parte a internetului romanesc descoperind ce inseamna vizita in teritoriu la noi in tara. Pai, ce sa insemne? Mai-marii de la Bucuresti, de prin guvern, de prin ministere, primesc inchinarea oamenilor de la judet, etern convinsi ca ploconirea este buna. Simptomul datului peste cap este vechi.
Se aglomereaza iar nemuritoarea noastra lista de anti-prioritati nationale. Ne pricepem de minune, cu un profesionalism exersat ani la rand, sa umplem ipotetica agenda a lucrurilor de realizat "impreuna" cu obiective cand ridicole, cand inutile, cand cu totul nocive. Avem talentul acesta: de a inghiti otrava pe post de antidot.
Si iata ca s-au dus Sfintele Sarbatori Pascale si, derobati de presiunea social-confesionala de a fi mai buni, mai luminosi, mai crestini, mai atenti la aproapele nostru, ne putem intoarce la ura noastra cea de toate zilele. Si o vom face invariabil, fara a sta o secunda pe ganduri, pentru ca altfel (inca) nu putem.
In universitatile occidentale, unde intelectualii nostri crestini (si vocali) au studiat, exista institutia tatalui-conducator-de-doctorat si a fiului-doctorand? Exista institutia transmiterii catedrei universitare pe persoana fizica? Si daca nu exista, atunci nu e nimic de spus despre coruptia de la varful teologiei romanesti?
O gluma populara in mediul on-line spune ca generatia noastra va ramane in istorie pentru meme si pentru asteptarea mortii. Meme n-am prea facut noi aici, cat despre asteptarea mortii – asteapta fiecare cum poate. Noi, de pilda, am fi asteptat primavara, dar se pare ca in 2018 nu mai vine.
Moare fulgerator, la 56 de ani, Andrei Gheorghe. La mijlocul anilor '90 vocea sa a calauzit zilele unei intregi generatii de pusti ai patriei. E generatia celor aflati astazi in al patrulea deceniu de viata, generatia Colectiv, generatia contra-reactiei civice si a afirmarii politice. Gheorghe a fost, si el, omul acestei generatii.
A avut loc, la finalul saptamanii trecute, marele congres extraordinar al Partidului aflat la guvernare prin vointa poporului. A fost, cum altfel?, ridicol de la un capat la altul, o epopee a slugarniciei – insa a fost asa numai pentru cei care au capacitatea de a simti ridicolul (si pericolul). A fost foarte romanesc.
