Oana Dan
Fugi sau nu de ceea ce simti, pana la urma tot te ajunge din urma, te cuprinde din interior, iti intra in sange si apoi urca la cap. Si uite-asa din om ajungi neom si ziua se consuma, mai ales daca emotia cu pricina e frumoasa si enervanta gelozie. Nu stii nici cum se instaleaza, nici cum s-o faci sa dispara repede.
Incercam sa navigam printre apele tulburi ale scandalului saptamanii – povestea reactiei inflamate a lui Robert Turcescu la adresa prezentei Nadiei Comaneci intr-o reclama la margarina, plus valul de critici si solidarizari care i-au urmat. Reusim astfel: nicio vorba, aici, despre tartinabila lume romaneasca.
Sunt oamenii de care radem cel mai usor. Uneori ne intra in reflex si facem misto de ei foarte des. Ei nu se supara. Ceea ce ne scapa noua este ca ei, naivii, au descoperit deja secretul: ca sa faci ceva, ceva adevarat, trebuie sa fii un pic lipsit de experienta si de judecata matura, un pic credul si sincer. Adica un pic naiv.
Mia este casatorita cu Boris. Boris o paraseste pentru o colega mai tanara. Mia are o cadere nervoasa. Apoi invata sa traiasca fara el. Diminetile ii par din nou frumoase, redescopera placeri si reinvie relatii, facand o calatorie in orasul copilariei. Povestea Miei ar putea fi a fiecarei femei.
Ana Blandiana spunea odata ca, daca justitia nu reuseste sa fie o forma de memorie, memoria singura poate fi o forma de justitie. S-au implinit, recent, 23 de ani de la Mineriada din iunie 1990. Ce ramane din mostenirea acelor zile, dincolo de lamentatii retrospective si indignari de o zi?
Acest spatiu familiar de viata - in care ne miscam cu cea mai mare lejeritate si la care, de cele mai multe ori, ne raportam cand vorbim despre noi, interactiunile noastre si existenta noastra in general -, acest spatiu, deci, numit zona de confort este explicatia alegerilor mediocre de tot soiul si declansatorul fricii de a risca.
Fiecare are, probabil, un oras preferat in care ar vrea sa se mute, chiar daca de prea multe ori numai in planul dorintelor se contureaza aceasta intentie. In cadrul orasului respectiv fiecare are un loc anume pe care nu il mai poate uita. Un loc care devine sursa fortei capabile sa dea viata spatiului urban visat.
Deliric 1, alias Razvan Eremia, canta hip-hop, pune pret pe prietenie, familie si sinceritate si incearca, prin muzica sa, sa le transmita fanilor tineri ca cel mai important e sa te pazesti de alunecarea spre extreme. Cum? Invatand cate ceva din toate lucrurile care ti se intampla, bune sau rele.
Suntem in asa fel construiti incat oscilam permanent intre speranta si deceptie. Adeseori, ultima e alimentata chiar de sperantele care se incapataneaza sa devina realitate. Atunci, minunatelor iluzii le ia locul dezamagirea realitatii. Exista o frumusete a anticiparii superioara chiar realizarii viselor?
Desi ne revendicam latinitatea si avem obsesia integrarii occidentale, mesele noastre raman, pana la capat, exemple de balcanism gras si colocvial. Camarile nu fac nici ele exceptie: sunt burdusite apocaliptic, complet neacomodate cu frugalitatea, amenintatoare si ispititoare in acelasi timp.
