Vlad Stoicescu

“Toamna romaneasca” a venit la pachet cu proteste anti-Rosia Montana, discutii reinnoite in marginea calailor represiunii comuniste si o neasteptata condamnare a “capitalistului rosu” Dan Voiculescu. Radacinile acestor fenomene coboara in miezul nisipurilor miscatoare pe care s-a construit Romania dupa dictatura.

Mai bine de o luna de zile, zeci de mii de romani au iesit pe strazile marilor orase pentru a-si exprima dezacordul fata de inceperea exploatarii miniere de la Rosia Montana. Scanteia a fost aprinsa de o propunere legislativa a Guvernului, care acorda drepturi de autoritate publica companiei private implicate in derularea proiectului. O prapastie s-a cascat, insa, intre revendicarile manifestantilor si intentiile deputatilor si senatorilor.

Redusa la doua concepte simple, o relatie este, cel mai probabil, o negociere permanenta intre partea ta egoista si partea ta altruista. Aici cheia ar fi sa gasesti un anumit tip de echilibru intre cele doua laturi, fara sa reprimi vreuna dintre ele. Intrebarea ramane daca chiar este posibil un astfel de echilibru.

Chiar cand cele mai intelepte voci care vorbesc neintrerupt la televizor nu se asteptau, zeci de mii de oameni au iesit din case, marsaluind prin Bucuresti doua duminici la rand. Ca le pasa sau nu conteaza mai putin. Important e ca au inteles o lectie care nu se preda la scoala: drepturile cetatenesti trebuie cerute.

Protestele anti-RMGC din ultima perioada au evidentiat un fenomen: ne solidarizeaza doar ceea ce ne diferentiaza. Concluzia e valabila pentru ambele tabere: si pentru cei pro, dar si pentru cei anti-exploatare. Solidaritatea, de ambele parti, nu e gandita decat in termenii complicitatilor obscure si gaunoase.

Pentru ca a venit toamna si a reinceput sezonul nostalgiilor (si al protestelor), propunem o intoarcere catre anii in care prima zi de septembrie insemna doar neplacuta senzatie ca mai erau teme de facut. E vorba de anii dedicati jocurilor copilariei pe nedrept uitate in tumultul vietii adulte.

O pilda, la capatul unei saptamani marcate de o succesiune regala ce ne-a amintit un diagnostic mai vechi livrat de Cristian Tudor Popescu: "Ii vad pe concetatenii mei care urmaresc cu nesat aceste «stiri» ca pe niste pesti mici ai adancului orb, inotand cu gura cascata dupa cacatul de balena venit de sus".

Exista o vreme a rasului, o vreme a plansului, o vreme a suferintei si o alta vreme a bucuriei. Peste toate, insa, trece inevitabilul de neinduplecat numit timp si, cand vine alta vreme, aceea a uitatului inapoi, ne miram cum de n-am prea apucat sa traim, ocupati fiind cu rasul, plansul, suferinta si bucuria.

Sunt, din nou, replici fierbinti pe distanta politico-diplomatica dintre Bucuresti si Budapesta, dupa ce mai multi lideri politici maghiari au vorbit despre autonomie in Transilvania si chiar despre asumarea unui eventual conflict cu Romania. Ar fi util si mai in spiritul prezentului sa gasim cateva replici si altor patru intrebari.

Doua sunt articolele despre Romania care, aparand in paginile celei mai importante publicatii academice americane - New York Review of Books -, au facut cariera. Fiecare in parte explica, in epoci diferite, traseul recent al unei tari pe care chiar noi, locuitorii ei, ne-am obisnuit s-o plasam mereu sub semnul exceptiei.