Oana Dan
De la Caragiale incoace – si zicem de Caragiale fiindca el a stiut s-o consemneze cel mai bine – apetenta romanului pentru faptul divers a ramas neschimbata. Nu conteaza atat de tare cat de dezastruos merge economia, cat conteaza drama de scara de bloc si, mai ales, barfa de budoar.
Ati recunoscut probabil, in titlu, versul de inceput al unei poezii de Tudor Arghezi. Nu ne-a lovit melancolia tarzie, ci altceva: constatarea ca vara asta indiana aflata pe sfarsite este una dintre cele mai frumoase toamne de care reusim sa ne amintim. Dar, stati, nu cumva asa am simtit ori zis si anul trecut?
Este o evidenta sa scriem ca mai mereu vedem lumea doar prin ochii nostri. Este, dar uneori un exercitiu de schimbat rolurile si perspectivele poate fi extrem de benefic. Asa ajungi nu numai sa ii mai si intelegi pe ceilalti, dar si sa te cunosti mai bine pe tine. Efectele pot fi cu totul uimitoare.
E Andrei Plesu o propunere viabila pentru fotoliul prezidential? Saptamana trecuta s-a iscat o dezbatere pe aceasta tema, raspunsurile glosand undeva la granita dintre imposibil si improbabil. Posibile indicii ofera, insa, chiar Andrei Plesu intr-un articol publicat in 1996, sub titlul "Pacatele si inocenta intelectualilor".
Daca si voi va loviti de problema neintelegerii lumii din jur, daca presa e mai irelevanta ca niciodata si televizorul un obiect inutil care produce sunete si, mai ales, daca noptile sunt tot mai reci si mai goale, ce refugiu mai bun exista decat niste versuri sa vindece orice guturai de toamna.
“Toamna romaneasca” a venit la pachet cu proteste anti-Rosia Montana, discutii reinnoite in marginea calailor represiunii comuniste si o neasteptata condamnare a “capitalistului rosu” Dan Voiculescu. Radacinile acestor fenomene coboara in miezul nisipurilor miscatoare pe care s-a construit Romania dupa dictatura.
Mai bine de o luna de zile, zeci de mii de romani au iesit pe strazile marilor orase pentru a-si exprima dezacordul fata de inceperea exploatarii miniere de la Rosia Montana. Scanteia a fost aprinsa de o propunere legislativa a Guvernului, care acorda drepturi de autoritate publica companiei private implicate in derularea proiectului. O prapastie s-a cascat, insa, intre revendicarile manifestantilor si intentiile deputatilor si senatorilor.
Redusa la doua concepte simple, o relatie este, cel mai probabil, o negociere permanenta intre partea ta egoista si partea ta altruista. Aici cheia ar fi sa gasesti un anumit tip de echilibru intre cele doua laturi, fara sa reprimi vreuna dintre ele. Intrebarea ramane daca chiar este posibil un astfel de echilibru.
Chiar cand cele mai intelepte voci care vorbesc neintrerupt la televizor nu se asteptau, zeci de mii de oameni au iesit din case, marsaluind prin Bucuresti doua duminici la rand. Ca le pasa sau nu conteaza mai putin. Important e ca au inteles o lectie care nu se preda la scoala: drepturile cetatenesti trebuie cerute.
Protestele anti-RMGC din ultima perioada au evidentiat un fenomen: ne solidarizeaza doar ceea ce ne diferentiaza. Concluzia e valabila pentru ambele tabere: si pentru cei pro, dar si pentru cei anti-exploatare. Solidaritatea, de ambele parti, nu e gandita decat in termenii complicitatilor obscure si gaunoase.
