Vlad Stoicescu
Co-fondator al publicației Dela0.ro și editor coordonator al proiectului de investigații Să fie lumină. În presa alternativă din 2011. Multiplu laureat al Premiilor Superscrieri.
Oricat de jos te-a trantit viata, tot ea e cea care iti scoate in cale scene menite sa iti arate o latura tandra care poate fi sinonima cu speranta. Cum altfel ar putea fi interpretate zambetele naive pe care ti le starnesc copiii jucandu-se de-a v-ati ascunselea sau batranii mergand mana in mana pe strada?
Cei mai multi oameni prefera sa iti vorbeasca despre toate nimicurile din vietile lor tocmai pentru a masca golul in care stau suspendati. E un gol provocat de lipsa de sinceritate, un gol venit pe turnanta tuturor formelor de „comunicare” pe care ipocrizia le imbraca. E, insa, si un mecanism de aparare?
Suntem condamnati, ciclic, sa traim drama confruntarii cu principiile. Pentru ca am traversat multa vreme cu o “morala mica”, vrem intransigenta, patos justitiar, zel neacomodant. Detestam efectele coabitarilor de tot felul, caci in societatea "cu printipuri" a lui Trahanache nu e loc de dilemele existentiale ale lui Hamlet.
Sunt momente in care iti pare ca situatia in care te afli nu are final, ca timpul trece prin tine fara sa modifice cu nimic starea lucrurilor din jur si ca esti incremenit, prins, tintuit intr-un context fara iesire. Nimic mai iluzoriu insa decat sentimentul ca ar putea exista o situatie care nu se schimba.
V-ati gandit vreodata ce se intampla in jurul vostru, sub voi, deasupra voastra, in momentele in care dormiti? Ce fel de lume prinde forma noaptea, ce drame se petrec, ce iubiri si despartiri se produc, ce fel de viata tresalta in ritmul respiratiilor adormite, aprinzand scanteia de nebunie tinuta sub control?
Intrata intr-un an sabatic pentru a se ingriji de proiectele personale, Alina Mungiu-Pippidi, profesoara la Hertie School of Governance din Berlin si una dintre cele mai active voci ale societatii civile, a gasit ragaz sa discutam pe indelete despre ce facem cu Romania.
Sa ramai in Romania si sa lupti pentru o anumita forma de schimbare, in ciuda tuturor datelor care iti transmit contrariul, sau sa pleci din tara pentru a-ti croi viitorul exact asa cum crezi de cuviinta? Aceasta e dilema recurenta a conversatiilor recente. In extremis, una despre defetism si lasitate.
Scriitorul si disidentul Dorin Tudoran vorbeste, in seria publicistica “Ce facem cu Romania”, despre tara pe care inca o cauta la aproape trei decenii dupa ce a parasit-o. Concluziile sale nu menajeaza trecutul si prezentul, dar pastreaza, in extremis, o urma de optimism pentru Romania de maine.
Cine a mai pomenit sa ramai neutru, sa nu alegi tabere, sa nu tii cu unii sau cu altii, sa nu iei partea cuiva, sa nu aderi, sa nu lupti cu unii impotriva celorlalti si apoi invers? Aici nu ti se permite sa ramai neutru si sa iti vezi de treaba ta. Din contra, esti somat la fiecare colt: alege-ti tabara cat mai repede.
O auto-ironie: acest inceput contine un loc comun pentru ca este scris de Oana Dan, avand ca fundal sonor linistea unei nopti de duminica, sparta de cate un motociclist de tip daredevil. O ipoteza: locul comun este acela ca oamenii fug de ei insisi si se ascund de ei insisi. Realitatea: cumva, stiati deja asta.
