In spiritul altui inceput de saptamana, ne intrebam – putin angoasati, poate – „de ce?”. De ce perseveram in a face un lucru ori altul? De ce ne trezim lunea cand stim exact unde si cum vor sfarsi ziua si saptamana? De ce continuam sa credem cand toate semnele par potrivnice si lumea merge invers?
In ultimii 2 ani, echipa Dela0.ro n-a mai plusat la capitolul dioptrii, desi a mai scurtat din podoabe capilare, barbi si poate chiar din vise, dar a castigat sentimentul ca se poate produce, livra si consuma continut jurnalistic premium pe o piata tot mai lipsita si de ziaristi, si de public. Aceasta e povestea unei descoperiri.
Omul este, sa nu ne ferim de aceasta observatie elementara, un animal calator. Garile, aerogarile, porturile, aeroporturile, toate acestea si altele asemenea lor sunt bune puncte de observatie a naturii umane. Oamenii calatoresc, de cele mai multe ori, in grup. E o mare greseala, dar este si cumva inevitabil.
Intr-un dialog absolut spumos, doi mari literati ai limbii spaniole, Jorge Luis Borges si Ernesto Sabato, incearca sa stabileasca conditiile primei manifestari artistice a omului in spatiul pe care-l numim Pamant. Primul livreaza ca exemple olaritul si pictura, al doilea dansul si poezia involuntara.
De la Caragiale incoace – si zicem de Caragiale fiindca el a stiut s-o consemneze cel mai bine – apetenta romanului pentru faptul divers a ramas neschimbata. Nu conteaza atat de tare cat de dezastruos merge economia, cat conteaza drama de scara de bloc si, mai ales, barfa de budoar.
Ati recunoscut probabil, in titlu, versul de inceput al unei poezii de Tudor Arghezi. Nu ne-a lovit melancolia tarzie, ci altceva: constatarea ca vara asta indiana aflata pe sfarsite este una dintre cele mai frumoase toamne de care reusim sa ne amintim. Dar, stati, nu cumva asa am simtit ori zis si anul trecut?
Este o evidenta sa scriem ca mai mereu vedem lumea doar prin ochii nostri. Este, dar uneori un exercitiu de schimbat rolurile si perspectivele poate fi extrem de benefic. Asa ajungi nu numai sa ii mai si intelegi pe ceilalti, dar si sa te cunosti mai bine pe tine. Efectele pot fi cu totul uimitoare.
Filmul Rush n-o sa fie niciodata vreo capodopera, dar e un bun film de cinema. El vine la timpul potrivit, cand Formula 1 deja nu mai intereseaza decat pe fanaticii previzibilului. Si nici macar despre sport nu e. Nu e. Centrul lui de greutate e in capacitatea de a pricepe intimitatea cu moartea.
E Andrei Plesu o propunere viabila pentru fotoliul prezidential? Saptamana trecuta s-a iscat o dezbatere pe aceasta tema, raspunsurile glosand undeva la granita dintre imposibil si improbabil. Posibile indicii ofera, insa, chiar Andrei Plesu intr-un articol publicat in 1996, sub titlul "Pacatele si inocenta intelectualilor".
Daca si voi va loviti de problema neintelegerii lumii din jur, daca presa e mai irelevanta ca niciodata si televizorul un obiect inutil care produce sunete si, mai ales, daca noptile sunt tot mai reci si mai goale, ce refugiu mai bun exista decat niste versuri sa vindece orice guturai de toamna.
