Desi ne revendicam latinitatea si avem obsesia integrarii occidentale, mesele noastre raman, pana la capat, exemple de balcanism gras si colocvial. Camarile nu fac nici ele exceptie: sunt burdusite apocaliptic, complet neacomodate cu frugalitatea, amenintatoare si ispititoare in acelasi timp.
Poate ati remarcat: dupa o vreme petrecuta singuri, capatam deprinderi domestice nefaste, toxice chiar, de care devine extrem de greu sa ne debarasam ulterior. De fapt, nu despre cat de greu renuntam la ele este vorba, ci despre cat de nesanatoase sunt in general pana si cele mai nevinovate obiceiuri proaste.
Dorinta de a nu mai face nimic si de a trandavi pe o plaja sau prin vreun parc, sentimentul ca locul de munca si orice alte obligatii profesionale devin neplacute si ca diminetile traite pe repede-inainte sunt frustrante, in loc sa fie lungi si lenese. Sunt in toate acestea semne clare ca vine vacanta.
Oricat de jos te-a trantit viata, tot ea e cea care iti scoate in cale scene menite sa iti arate o latura tandra care poate fi sinonima cu speranta. Cum altfel ar putea fi interpretate zambetele naive pe care ti le starnesc copiii jucandu-se de-a v-ati ascunselea sau batranii mergand mana in mana pe strada?
O carte eclectica despre asteptare, compromis, istorie, dragoste neimplinita si boala, care impleteste in cateva nuvele toate dramele de viata cu insasi moartea, doar pentru a reitera puterea iubirii, „Muntele Sfatului Rau” este o lectura obligatorie pentru oricine isi asuma statutul de modern.
Cei mai multi oameni prefera sa iti vorbeasca despre toate nimicurile din vietile lor tocmai pentru a masca golul in care stau suspendati. E un gol provocat de lipsa de sinceritate, un gol venit pe turnanta tuturor formelor de „comunicare” pe care ipocrizia le imbraca. E, insa, si un mecanism de aparare?
Suntem condamnati, ciclic, sa traim drama confruntarii cu principiile. Pentru ca am traversat multa vreme cu o “morala mica”, vrem intransigenta, patos justitiar, zel neacomodant. Detestam efectele coabitarilor de tot felul, caci in societatea "cu printipuri" a lui Trahanache nu e loc de dilemele existentiale ale lui Hamlet.
Sunt momente in care iti pare ca situatia in care te afli nu are final, ca timpul trece prin tine fara sa modifice cu nimic starea lucrurilor din jur si ca esti incremenit, prins, tintuit intr-un context fara iesire. Nimic mai iluzoriu insa decat sentimentul ca ar putea exista o situatie care nu se schimba.
V-ati gandit vreodata ce se intampla in jurul vostru, sub voi, deasupra voastra, in momentele in care dormiti? Ce fel de lume prinde forma noaptea, ce drame se petrec, ce iubiri si despartiri se produc, ce fel de viata tresalta in ritmul respiratiilor adormite, aprinzand scanteia de nebunie tinuta sub control?
Sa ramai in Romania si sa lupti pentru o anumita forma de schimbare, in ciuda tuturor datelor care iti transmit contrariul, sau sa pleci din tara pentru a-ti croi viitorul exact asa cum crezi de cuviinta? Aceasta e dilema recurenta a conversatiilor recente. In extremis, una despre defetism si lasitate.
