Andrei Crăciun
Filmul Rush n-o sa fie niciodata vreo capodopera, dar e un bun film de cinema. El vine la timpul potrivit, cand Formula 1 deja nu mai intereseaza decat pe fanaticii previzibilului. Si nici macar despre sport nu e. Nu e. Centrul lui de greutate e in capacitatea de a pricepe intimitatea cu moartea.
E Andrei Plesu o propunere viabila pentru fotoliul prezidential? Saptamana trecuta s-a iscat o dezbatere pe aceasta tema, raspunsurile glosand undeva la granita dintre imposibil si improbabil. Posibile indicii ofera, insa, chiar Andrei Plesu intr-un articol publicat in 1996, sub titlul "Pacatele si inocenta intelectualilor".
Daca si voi va loviti de problema neintelegerii lumii din jur, daca presa e mai irelevanta ca niciodata si televizorul un obiect inutil care produce sunete si, mai ales, daca noptile sunt tot mai reci si mai goale, ce refugiu mai bun exista decat niste versuri sa vindece orice guturai de toamna.
“Toamna romaneasca” a venit la pachet cu proteste anti-Rosia Montana, discutii reinnoite in marginea calailor represiunii comuniste si o neasteptata condamnare a “capitalistului rosu” Dan Voiculescu. Radacinile acestor fenomene coboara in miezul nisipurilor miscatoare pe care s-a construit Romania dupa dictatura.
Redusa la doua concepte simple, o relatie este, cel mai probabil, o negociere permanenta intre partea ta egoista si partea ta altruista. Aici cheia ar fi sa gasesti un anumit tip de echilibru intre cele doua laturi, fara sa reprimi vreuna dintre ele. Intrebarea ramane daca chiar este posibil un astfel de echilibru.
Chiar cand cele mai intelepte voci care vorbesc neintrerupt la televizor nu se asteptau, zeci de mii de oameni au iesit din case, marsaluind prin Bucuresti doua duminici la rand. Ca le pasa sau nu conteaza mai putin. Important e ca au inteles o lectie care nu se preda la scoala: drepturile cetatenesti trebuie cerute.
Protestele anti-RMGC din ultima perioada au evidentiat un fenomen: ne solidarizeaza doar ceea ce ne diferentiaza. Concluzia e valabila pentru ambele tabere: si pentru cei pro, dar si pentru cei anti-exploatare. Solidaritatea, de ambele parti, nu e gandita decat in termenii complicitatilor obscure si gaunoase.
Pentru ca a venit toamna si a reinceput sezonul nostalgiilor (si al protestelor), propunem o intoarcere catre anii in care prima zi de septembrie insemna doar neplacuta senzatie ca mai erau teme de facut. E vorba de anii dedicati jocurilor copilariei pe nedrept uitate in tumultul vietii adulte.
O pilda, la capatul unei saptamani marcate de o succesiune regala ce ne-a amintit un diagnostic mai vechi livrat de Cristian Tudor Popescu: "Ii vad pe concetatenii mei care urmaresc cu nesat aceste «stiri» ca pe niste pesti mici ai adancului orb, inotand cu gura cascata dupa cacatul de balena venit de sus".
Exista o vreme a rasului, o vreme a plansului, o vreme a suferintei si o alta vreme a bucuriei. Peste toate, insa, trece inevitabilul de neinduplecat numit timp si, cand vine alta vreme, aceea a uitatului inapoi, ne miram cum de n-am prea apucat sa traim, ocupati fiind cu rasul, plansul, suferinta si bucuria.
